Constantin Simonov
Simt datoria să vă spun:
Scrisoarea e în mâini străine,
Acea, pe care, presupun,
S-o scrieți n-ați avut rușine.
Destinatarul n-o primi,
N-a fost jignit de vorba crudă.
Cuvintele nu-l pot răni –
E prea departe să le-audă.
În zori de zi el s-a pornit
În lupta cea istovitoare –
Atuncea încă n-a venit
Cumplita veste în scrisoare.
A fost rănit și sângera,
Și astăzi îl aud cum geme...
Trăiți în pace că era
Atunci să afle prea devreme.
El a căzut și a murit,
Dar nu primi acea scrisoare
Ce l-ar tăia fără cuțit,
Fiind menită să-l omoare.
Ce ar mai fi de-adăugat?
Desigur, după lupta-n flăcări
În parc noi l-am înmormântat
Și-o stea am instalat alături.
Un plop deasupra s-a plecat,
Acoperind cu frunza-i deasă
Mormântul... Scuze, am uitat,
De el demult nu vă mai pasă.
De dimineață a venit
Poștașul. Și îmi cer iertare
Că împreună am citit
A răposatului scrisoarea.
Probabil, nu vă amintiți
De-acele drastice cuvinte.
Chiar de nu vreți să le-auziți,
Eu totuși vi le-aduc aminte.
Un alt bărbat ați cunoscut.
Soț bun să fie el încearcă.
Iar fostul soț, chiar de-ar fi vrut,
Nu are unde să se-ntoarcă.
Vă este soțul înstărit
Și viața plină de plăcere.
Soldatul ce V-ar oferi?
Nimic nu poate să ofere.
Să nu aștepte el răspuns –
De promisiuni să Vă scutească.
Un alt cuvânt dac-ați fi spus,
Nu cred mai mult să îl rănească.
Noi cu prietenii-am parcurs
Aceste rânduri cu răbdare...
Doar asta ați avut de spus?
Credeam că despărțirea doare.
,,Să mă scutești...”, ,,Un alt bărbat…”...
Să scrieți cum așa se poate?
Soldat era și a luptat,
Ca ceilalți, pentru libertate!
Judecător nu vreau să fiu,
Căci viața este schimbătoare –
Pe unu-l lasă chiar de-i viu,
Iubesc pe altul chiar de moare.
Dar totuși cum ați îndrăznit
Făr-ca o moarte să admiteți
În plic ce pare-obișnuit
O molimă să ne trimiteți?
Ei bine, nu vă este drag,
Nu vreți să-l aduceți aminte.
Puteați să fiți (pun rămășag),
Scriind, atentă la cuvinte.
Soldatul nu e vinovat
Că n-are timp să se-odihnească –
De datorie, de luptat
Nu poate nimeni să-l scutească.
Să scrieți e-ntr-atât de greu
Amarnic dar cu demnitate?
N-aveți cuvinte? Știu chiar eu,
Puteau să fie-mprumutate.
Sunt o mulțime de femei
Aici, frumoase și iubite.
Ar ști să scrie pentru ei
Cuvinte dulci și potrivite.
Ar fi găsit, de n-ați putut,
O mângâiere, alinare.
Le mulțumim că au avut
O inimă și-un suflet mare.
Sunt alte fete. Ne iubesc,
Indiferent de ce-o să vină.
Le scriu azi lor. Mărturisesc,
E doar a Dumneavoastră vina
În faptul că bărbații lor,
Dormind adeseori cu arma,
Scrisori și să primească vor,
Și plicul îl deschid cu teamă.
N-ați scris scrisoarea-ntr-un ceas bun –
Mai bine-ar fi să n-o citească
Niciun soldat. Mă tem acum –
Dar dacă o să mai primească
Așa scrisoare cineva?
În fața doamnelor răspundeți!
Ați vrut să ne-ndoim cumva?
N-ați reușit! Cum să ascundeți
Un suflet unde focu-i stins?
Greșeala nu Vă e-n aceea
C-ați scris, ci-n faptul c-ați pretins
La dreptul de a fi femeie.
Iar fostul soț deja-i ucis.
Trăiți cu altul... Fiți pe pace –
Nimic nu are el de zis,
Și în oraș nu se va-ntoarce.
El n-are ce Vă reproșa
Și Vă scutește de-orice vină.
El nu Vă va vedea așa –
Ținând un alt bărbat de mână.
Va fi nevoie să-l iertați
Pe fostul soț doar pentru una –
Scrisorile, chiar de-l uitați,
Vor mai sosi timp de o lună.
Aici nu poți schimba nimic –
Mai iute-i moartea ca scrisoarea.
În toamnă ele vor veni –
Din iulie-i dat în uitare.
Acolo-n fiecare rând
Își laudă a sa nevastă.
Acele vorbe retragând,
Spun: nu sunt despre Dumneavoastră.
Nu vom uita, n-ar fi corect –
Așa ceva cu greu se uită.
Cu toată lipsa de respect,
Cei de pe câmpul său de luptă.
