Boris Pasternak
Grădina Ghetsimani
Lumina astrelor mereu străine
Cădea pe cotitura unei căi,
Ce-nconjura tot Dealul de Măsline,
Și-un râu Chedron mai jos curgea în văi.
Nu se mai văd poienile-nverzite,
Doar cerul plin de stele a rămas...
Măslinile-argintii și-ncărunțite
Voiau să facă-n aer doar un pas...
La capătu-i intrând într-o grădină,
Cei doisprezece-au fost de El lăsați.
I-a zis: „De jale inima Mi-i plină,
Vă rog acum cu
Mine să vegheați!”
El a lăsat puterile divine
De parcă ar întoarce-un împrumut,
În clipe groaznice, ce-urmau să vină
Era un muritor − nimic mai mult.
O margine a vieții și a morții
Întregul cer nocturn atunci părea...
Tăcea și universu-n fața sorții;
Se pare că grădina doar trăia.
Privind în bezna neagră, pustiită,
Ce n-are început și nici sfârșit,
El se ruga de cupa Lui cumplită
De Tatăl Său să fie izbăvit.
Când se întoarse după rugăciune,
Văzuse El că somnul i-a răpit
Pe toți cei mai
apropiați din lume...
Deodată însă-n grabă i-a trezit,
Spunând: „Vă e sortit să fiți cu Mine,
Dar v-ați culcat ca niște somnoroși!
Sculați-Vă! Fiul
Omului în fine
Va fi luat de cei mai păcătoși!”
Și doar a zis - nu se știa de unde
Soldați, robi și tâlhari au apărut...
Pe-această gloată a condus-o-Iuda
Ducând și cel mai vicios sărut!
Nu poate Petru pedepsi mișelul -
L-a pedepsit pe altu-n al său drum.
Aude însă: „Numai cu oțelul
Nu faci nimic! Ascunde arma-acum!
Chiar crezi că Tatăl Meu n-ar fi în stare
Să-Mi cheme îngerii acum aici?
Eu aș putea să capăt o scăpare
Și-ar dispărea ai noștri inamici.
În cartea Mea de viața pământească
E scris și pentru ce în lume vin...
Azi las Scriptura să se-ndeplinească
Și se va-ndeplini oricum! Amin!
Tot curge timpul; dar înțelepciunea
Din pilde va pătrunde arzător
În suflete. Și pentru ea anume
În chinuri în mormânt am să cobor.
Da, voi muri. Voi învia odată...
Cum navele înot pe ape reci,
La fel la cea din urmă judecată
La Mine vor veni veci după veci!”
