Musa Djalil
BARBARIA
Ei au adus copii și mici și mari,
I-au pus să sape-o groapă. Într-o parte
Stăteau, o grămăjoară de barbari,
Râdeau – un râset ce înseamnă moarte.
Pe marginea prăpăstiei stăteau
În rând copiii, mamele... Tăceau...
Veni un ofițer și, mulțumit de soartă,
Privi la osândiți... Iar ploaia se vărsa
De-n pădurice răsuna
Și în câmpii întunecate.
Iar norii pe pământ ajung îndată,
De parcă nu s-ar îmblânzi...
Nu voi uita nicicând această zi!
Voi ține minte azi și-o veșnicie
Că râurile-au plâns precum copiii
Și că gemea pământul, suferind!
Cu ochii mei eu observat-am:
Un soare-ndurerat, spălat cu lacrimi,
Din nori o rază arătând,
I-a sărutat în cea din urmă dată
Pe-acei copii.
Pădurea fu cuprinsă de groaznice stihii,
Și-nnebunise. Frunza-nfuriată
Se mai-nvârtea în vânt... Se-ntuneca.
Am auzit cum un stejar cădea,
Pierit-au rădăcinile-i robuste...
Și fiece copil se speria,
Fugind la mama lui, ținându-se de fustă.
O-mpușcătură bruscă se-auzea,
Direct sub ochii
Unei femei, blestemul a pierit
Un biet copil, bolnav, slăbit
Și-ascunde căpușoru-n rochia
Femeii încă tinere. Stătea
Și groaza-ncet o cuprindea.
Să-și piardă mințile ea poate!
Micuțul le-a-nțeles pe toate:
„Ascunde-mă, te rog! Nu vreau să fiu-mpușcat!”
E ca o frunză-acum, și tremură, și plânge.
Pe-acel ce sânge-i e din sânge,
Pe puiul ei cel drag încet l-a ridicat,
L-a strâns la inimă, în fața armei.
„Vreau, mami, să trăiesc! N-o face, mami!
Dă-mi drumul, vreau să fug! De ce aștepți?”
Să scape vrea din brațele-i băiatul!
Și vocea-i este speriată,
Ca un cuțit se-nfige-n al ei piept!
„Nu plânge, scumpul meu... E cea din urmă oară,
Și ești tu liber... Capul nu-l pleca!
De nu – acel călău de viu te va-ngropa!
Mai rabdă doar puțin! Și n-o să te mai doară!”
El ochii și-a închis. Și sângele-a roșit,
Pe gât curgând, precum o roșie ață
Se spulberă o viață și-încă-o viață.
O dragoste azi s-a sfârșit.
Un vânt răsună. Tună tare,
A plâns pământul cel îndurerat.
O, câte lacrimi și fierbinți, și-amare
Se varsă! Țară, câte-ai îndurat?
Văzut-ai lacrimi tu și grozăvie,
Și veșnic pentru noi ai înflorit,
Dar zi – măcar o dată ai simțit
Asemenea rușine, barbarie?
O, Patrie, dușmanii sunt aici,
Ridică adevărul ca pe-un drapel și-nvinge!
Să-l speli cu lacrimi tu, ce s-au schimbat în sânge,
Ca pe ai noștri inamici
Să-i nimicească fără milă
Pe-acei barbari, pe-acei mișei
Ce fac să sufere-o copilă,
Să moară mama ei...
