Юлия Владимировна Друнина: "Зинка" (перевод на румынский язык)

Iulia Drunina

Zinca

Ne-am culcat sub un brad înalt noi,

Dimineața doar așteptând.

Ne-nvelim și deja mai cald e

Pe acest înghețat pământ...

„Iulica, știi, nu suport durerea,

Dar nu-mi pasă acum de ea.

Undeva sunt în floare merii

Și trăiește măicuța mea.

 Ai prieteni, ești norocoasă,

Mama-mi e suflețelul drag...

Și miroase a fum în casă,

Primăvara pășește-n prag.

Mama crede că orice floare

Chiar pe mine m-ar aștepta

Iulica, știi, nu suport de doare,

Dar acum parcă n-ar conta”.

Ne-ncălzeam să ne fie bine,

Dar aud: „Porniți!” în câmpii...

Un soldat mergea lângă mine

Cu cosițele aurii.

O, ce zile erau amare!

Și deodată a nimerit

Lângă Orșa-n înconjurare

Batalionul nostru rărit.

Zinca în atac, înainte

Mă-ndemna să merg după ea

Și mergeam pe pământ fierbinte

Chiar de moartea mă cuprindea

Nu am vrut să fim decorate

Noi post-mortem, dar încă vii!

Dar de ce sunt însângerate

Și cosițele aurii?

O-nveleam cu inima frântă

Și cu dinți-ncleștați. Auzeam

Cum străinele vânturi cântă

De grădini în care creșteam.

Zinca, știi, nu suport durerea,

Dar nu-mi pasă acum de ea.

Undeva sunt în floare merii

Și trăiește măicuța ta.

 Un iubit am – sunt norocoasă,

Tu-i erai suflețelul drag

Și miroase a fum în casă,

Primăvara pășește-n prag.

La icoană o lumânare

Pus-au mâinile-i bătrânești.

Mă întreb: cum să-i scriu eu oare

Să-nțeleagă că nu mai ești?

Муса Джалиль: "Варварство" (перевод на румынский язык)

Musa Djalil

BARBARIA

Ei au adus copii și mici și mari,

I-au pus să sape-o groapă. Într-o parte

Stăteau, o grămăjoară de barbari,

Râdeau – un râset ce înseamnă moarte.

Pe marginea prăpăstiei stăteau

În rând copiii, mamele... Tăceau...

Veni un ofițer și, mulțumit de soartă,

Privi la osândiți... Iar ploaia se vărsa

De-n pădurice răsuna

Și în câmpii întunecate.

Iar norii pe pământ ajung îndată,

De parcă nu s-ar îmblânzi...

Nu voi uita nicicând această zi!

Voi ține minte azi și-o veșnicie

Că râurile-au plâns precum copiii

Și că gemea pământul, suferind!

Cu ochii mei eu observat-am:

Un soare-ndurerat, spălat cu lacrimi,

Din nori o rază arătând,

I-a sărutat în cea din urmă dată

Pe-acei copii.

Pădurea fu cuprinsă de groaznice stihii,

Și-nnebunise. Frunza-nfuriată

Se mai-nvârtea în vânt... Se-ntuneca.

Am auzit cum un stejar cădea,

Pierit-au rădăcinile-i robuste...

Și fiece copil se speria,

Fugind la mama lui, ținându-se de fustă.

O-mpușcătură bruscă se-auzea,

Direct sub ochii

Unei femei, blestemul a pierit

Un biet copil, bolnav, slăbit

Și-ascunde căpușoru-n rochia

Femeii încă tinere. Stătea

Și groaza-ncet o cuprindea.

Să-și piardă mințile ea poate! 

Micuțul le-a-nțeles pe toate:

„Ascunde-mă, te rog! Nu vreau să fiu-mpușcat!”

E ca o frunză-acum, și tremură, și plânge.

Pe-acel ce sânge-i e din sânge,

Pe puiul ei cel drag încet l-a ridicat,

L-a strâns la inimă, în fața armei.

„Vreau, mami, să trăiesc! N-o face, mami!

Dă-mi drumul, vreau să fug! De ce aștepți?”

Să scape vrea din brațele-i băiatul!

Și vocea-i este speriată,

Ca un cuțit se-nfige-n al ei piept!

„Nu plânge, scumpul meu... E cea din urmă oară,

Și ești tu liber... Capul nu-l pleca!

De nu – acel călău de viu te va-ngropa!

Mai rabdă doar puțin! Și n-o să te mai doară!”

El ochii și-a închis. Și sângele-a roșit,

Pe gât curgând, precum o roșie ață

Se spulberă o viață și-încă-o viață.

O dragoste azi s-a sfârșit.

Un vânt răsună. Tună tare,

A plâns pământul cel îndurerat.

O, câte lacrimi și fierbinți, și-amare

Se varsă! Țară, câte-ai îndurat?

Văzut-ai lacrimi tu și grozăvie,

Și veșnic pentru noi ai înflorit,

Dar zi – măcar o dată ai simțit

Asemenea rușine, barbarie?

O, Patrie, dușmanii sunt aici,

Ridică adevărul ca pe-un drapel și-nvinge!

Să-l speli cu lacrimi tu, ce s-au schimbat în sânge,

Ca pe ai noștri inamici

Să-i nimicească fără milă

Pe-acei barbari, pe-acei mișei

Ce fac să sufere-o copilă,

Să moară mama ei...

Александр Трифонович Твардовский: "Отец и сын" (перевод на румынский язык)

Alexandr Tvardovski

UN FIU ȘI-UN TATĂ

Ar fi de vină poșta,

Că sufletu-i pe dos.

Credeau că nu-i în viață,

Dar iată s-a întors...

E viu eroul mândru,

Dar vede-acel soldat

În jur străini. „Dar unde-i

Soția-mi?” – a-ntrebat,

„Deși e greu războiul,

Nevasta te-aștepta;

Dar cu al tău prieten

A fost femeia ta”

„Păi unde-i? Aș dori eu

Să-i spun ca între noi...”

Vecinul îi răspunde:

„Căzuse în război.

Era prea grea povara -

Ea nu a rezistat:

De-atunci sărmanei mintea

I s-a întunecat”

De parcă toată forța

Plecă de la soldat.

Imediat în șoaptă

„Dar fiica-mi?” - a-ntrebat.

Dar n-au putut să mintă

Nici pentru a-l salva:

„De-o bombă omorâtă

A fost fetița ta!”

N-ai fi venit mai bine

La cât îți e de greu!

Din răsputeri întreabă

Încet: „Dar fiul meu?”

„E viu și te așteaptă!”

Stăteau îmbrățișați

Cei doi – un fiu și-un tată –

De parcă-ar fi doi frați

Sau doi amici de luptă,

Uitând de tot, de toți...

„Nu plânge! – strigă piciul –

Nu trebuie! Nu poți!”

A pus încet el capul

Pe-un umăr bărbătesc:

„Mă iei? Aș vrea cu tine

De-acuma să trăiesc”.

„Te iau, te iau, copile,

Cu mine vei pleca...

Acolo unde-i lupta

Va fi și casa ta”.

Борис Леонидович Пастернак: "Гефсиманский сад" (перевод на румынский язык)

Boris Pasternak

Grădina Ghetsimani

Lumina astrelor mereu străine                                          

Cădea pe cotitura unei căi,

Ce-nconjura tot Dealul de Măsline,

Și-un râu Chedron mai jos curgea în văi.

Nu se mai văd poienile-nverzite,

Doar cerul plin de stele a rămas...

Măslinile-argintii și-ncărunțite

Voiau să facă-n aer doar un pas...

La capătu-i intrând într-o grădină,

Cei doisprezece-au fost de El lăsați.

I-a zis: „De jale inima Mi-i plină,

Vă  rog acum cu Mine să vegheați!”

El a lăsat puterile divine

De parcă ar întoarce-un împrumut,

În clipe groaznice, ce-urmau să vină

Era un muritor − nimic mai mult.

O margine a vieții și a morții

Întregul cer nocturn atunci părea...

Tăcea și universu-n fața sorții;

Se pare că grădina doar trăia.

Privind în bezna neagră, pustiită,

Ce n-are început și nici sfârșit,

El se ruga de cupa Lui cumplită

De Tatăl Său să fie izbăvit.

Când se întoarse după rugăciune,

Văzuse El că somnul i-a răpit

Pe toți cei  mai apropiați din lume...

Deodată însă-n grabă i-a trezit,

Spunând: „Vă e sortit să fiți cu Mine,

Dar v-ați culcat ca niște somnoroși!

 Sculați-Vă! Fiul Omului în fine

Va fi luat de cei mai păcătoși!”

Și doar a zis - nu se știa de unde

Soldați, robi și tâlhari au apărut...

Pe-această gloată a condus-o-Iuda

Ducând și cel mai vicios sărut!

Nu poate Petru pedepsi mișelul -

L-a pedepsit pe altu-n al său drum.

Aude însă: „Numai cu oțelul

Nu faci nimic! Ascunde arma-acum!

Chiar crezi că Tatăl Meu n-ar fi în stare

Să-Mi cheme îngerii acum aici?

Eu aș putea să capăt o scăpare

Și-ar dispărea ai noștri inamici.

În cartea Mea de viața pământească

E scris și pentru ce în lume vin...

Azi las Scriptura să se-ndeplinească

Și se va-ndeplini oricum! Amin!

Tot curge timpul; dar înțelepciunea

Din pilde va pătrunde arzător

În suflete. Și pentru ea anume

În chinuri în mormânt am să cobor.

Da, voi muri. Voi învia odată...

Cum navele înot pe ape reci,

La fel la cea din urmă judecată

La Mine vor veni veci după veci!”

Александр Сергеевич Пушкин: "К Чаадаеву" (перевод на румынский язык)

Aleksandr Pușkin

Către Ceaadaev

Iubirea, gloria, speranța

S-au dovedit a fi un joc...

Azi ne călăuzește-n viață

O altă flacără, alt foc.

Când plânge patria sub jugul

Acelora, cui ne-nchinăm,

Cu nerăbdare ascultăm

A țării noastre scumpe rugă...

Și sfânta clipă de-izbăvire

E așteptată azi smerit −

Doar astfel un îndrăgostit

Așteaptă noua întâlnire.

Cât libertatea e în grai

Și sufletul e plin de-onoare,

Vom proslăvi al nostru plai,

Aceea vindecând, ce-l doare!

Sunt sigur că din vremuri reci

(O știu, prietene și frate)

Rusia după ani întregi

Se va trezi în libertate.

Atunci vom dăinui pe veci!

Sentimentul iubirii ne amintește că sântem oameni, ne oferă nouă, adolescenților, șansa de a ne construi armonios personalitatea și de a trăi viața frumos

Sentimentul iubirii ne amintește că sântem oameni,

ne oferă nouă, adolescenților, șansa de a ne construi

armonios personalitatea și de a trăi viața frumos.

Iubirea este una, ba chiar mai multe flori,

Ce te învăluie-n năframă de miresme...

Adesea te întrebi, dar ce ar fi mai lesne –

Să o alinți sau pentru Ea să mori?

Iubirea e o dată pe pământ

Să se repete e cu neputință!

Ce mi-i lehamite de tineri, când,

Acoperindu-se cu sentimentul sfânt,

Vor doar să-și satisfacă-a sa dorință

(Nu cred că e nevoie să clarific,

Sau să explic ceva, să exemplific)!

Iubirea este poezia însăși,

Și e adevărat și lucrul invers:

Fără de dragoste noi nu am scrie

Un vers, nemaivorbind de poezie!

Manole nu-ncălcase legământul,

Dar când venea ea, Îl ruga pe Sfântul

Isus să facă vânt să se pornească,
Măcar cumva pe ea s-o izbăvească.

Și Slavici ne vorbește de iubire;

Dorindu-i Pădurencii fericire,

Îi zise Iorgovan pe patul său de moarte,

De-ar fi fost viu, s-ar da el la o parte,

Ca fericită cu Șofron să fie...

Vieru, Romanciuc și Eminescu,

Matchovschi, Vatamanu și Stănescu...

Să îi numești o veșnicie poți,

Nu i-aș putea enumera pe toți...

Dar cred că este clar de când făcută-i lumea:
Iubirea e a vieții noastre culmea.

Mântuitoru-n lume a venit,
A botezat, a propovăduit

Și mai apoi pe cruce a murit...

Și toate faptele ce-a săvârșit,

Și Slova Lui, Cuvântu-acela sfânt

Sunt din iubire față de pământ.

Eu cred că doar iubirea ne ajută

Să nu înnebunim în lumea mută,

Când sfintele trecutului valori
S-au risipit de slavă, bani, de glorie...

Uităm părinții, însă au nevoie

De-a noastră înțelegere și sfat.

Să nu ne pierdem ca în mușuroaie

Un har deosebit avem. Ni-i dat

Să lumineze-n drum spre Mântuire.

Credința și Speranța sunt cu noi,

Dar ne călăuzește-n vis Iubirea,

Și dacă ai prilej de poticnire,
Să știi: închisă-i calea înapoi!

Iubirea de războiuri ne păzește.
Și cântă inima și se-ncălzește,

Din suflet când iubești, când ești iubit!

Un lucru îți doresc: FII FERICIT!

Владимир Зиновьев: "Не женщины придумали войну" (перевод на румынский язык)

Vladimir Zinoviev
Nu fetele au vrut acest război

Când arde mama-țară lângă noi,

Bărbaților, voi singuri nu sunteți -

Nu fetele au vrut acel război,

Dar sunt la greu alături de băieți.

Povara de pe umeri de soldat

Au reușit s-o scoată cât de cât,

Luat-au arma-n mâini și au luptat

Și pentru țară viața și-au jertfit.

REFREN:

Nu pentru luptă v-ați născut

Voi, mame și soții.

Mai greu vă e de mii și mii de ori.

Tot mai puțini în viață sunt, ce știu, cum e să fii

O fată… o mireasă… și să mori.

Ninsorile, grenadele și ploi…

Și părul castaniu tot înălbea.

Dar nu fugeau femeile-napoi,

Pe când pământul lângă ele-ardea.

La casă, la iubire se gândeau,

La soț și la copiii fericiți…

Dar visurile lor se spulberau,

Când îi scoteau din foc pe cei răniți.

Și câte fete n-au mai revenit,

Dar noi din veci nu vom uita de voi…

Femeia lângă râu a-ncremenit,

Ca un simbol al mamei în război.

Când Patria se bucură cu noi

Bărbaților, voi singuri nu sunteți

Nu fetele au vrut acel război,

Sun fericite lângă-ai săi băieți.