Sentimentul iubirii ne amintește că sântem oameni, ne oferă nouă, adolescenților, șansa de a ne construi armonios personalitatea și de a trăi viața frumos

Sentimentul iubirii ne amintește că sântem oameni,

ne oferă nouă, adolescenților, șansa de a ne construi

armonios personalitatea și de a trăi viața frumos.

Iubirea este una, ba chiar mai multe flori,

Ce te învăluie-n năframă de miresme...

Adesea te întrebi, dar ce ar fi mai lesne –

Să o alinți sau pentru Ea să mori?

Iubirea e o dată pe pământ

Să se repete e cu neputință!

Ce mi-i lehamite de tineri, când,

Acoperindu-se cu sentimentul sfânt,

Vor doar să-și satisfacă-a sa dorință

(Nu cred că e nevoie să clarific,

Sau să explic ceva, să exemplific)!

Iubirea este poezia însăși,

Și e adevărat și lucrul invers:

Fără de dragoste noi nu am scrie

Un vers, nemaivorbind de poezie!

Manole nu-ncălcase legământul,

Dar când venea ea, Îl ruga pe Sfântul

Isus să facă vânt să se pornească,
Măcar cumva pe ea s-o izbăvească.

Și Slavici ne vorbește de iubire;

Dorindu-i Pădurencii fericire,

Îi zise Iorgovan pe patul său de moarte,

De-ar fi fost viu, s-ar da el la o parte,

Ca fericită cu Șofron să fie...

Vieru, Romanciuc și Eminescu,

Matchovschi, Vatamanu și Stănescu...

Să îi numești o veșnicie poți,

Nu i-aș putea enumera pe toți...

Dar cred că este clar de când făcută-i lumea:
Iubirea e a vieții noastre culmea.

Mântuitoru-n lume a venit,
A botezat, a propovăduit

Și mai apoi pe cruce a murit...

Și toate faptele ce-a săvârșit,

Și Slova Lui, Cuvântu-acela sfânt

Sunt din iubire față de pământ.

Eu cred că doar iubirea ne ajută

Să nu înnebunim în lumea mută,

Când sfintele trecutului valori
S-au risipit de slavă, bani, de glorie...

Uităm părinții, însă au nevoie

De-a noastră înțelegere și sfat.

Să nu ne pierdem ca în mușuroaie

Un har deosebit avem. Ni-i dat

Să lumineze-n drum spre Mântuire.

Credința și Speranța sunt cu noi,

Dar ne călăuzește-n vis Iubirea,

Și dacă ai prilej de poticnire,
Să știi: închisă-i calea înapoi!

Iubirea de războiuri ne păzește.
Și cântă inima și se-ncălzește,

Din suflet când iubești, când ești iubit!

Un lucru îți doresc: FII FERICIT!

Владимир Зиновьев: "Не женщины придумали войну" (перевод на румынский язык)

Vladimir Zinoviev
Nu fetele au vrut acest război

Când arde mama-țară lângă noi,

Bărbaților, voi singuri nu sunteți -

Nu fetele au vrut acel război,

Dar sunt la greu alături de băieți.

Povara de pe umeri de soldat

Au reușit s-o scoată cât de cât,

Luat-au arma-n mâini și au luptat

Și pentru țară viața și-au jertfit.

REFREN:

Nu pentru luptă v-ați născut

Voi, mame și soții.

Mai greu vă e de mii și mii de ori.

Tot mai puțini în viață sunt, ce știu, cum e să fii

O fată… o mireasă… și să mori.

Ninsorile, grenadele și ploi…

Și părul castaniu tot înălbea.

Dar nu fugeau femeile-napoi,

Pe când pământul lângă ele-ardea.

La casă, la iubire se gândeau,

La soț și la copiii fericiți…

Dar visurile lor se spulberau,

Când îi scoteau din foc pe cei răniți.

Și câte fete n-au mai revenit,

Dar noi din veci nu vom uita de voi…

Femeia lângă râu a-ncremenit,

Ca un simbol al mamei în război.

Când Patria se bucură cu noi

Bărbaților, voi singuri nu sunteți

Nu fetele au vrut acel război,

Sun fericite lângă-ai săi băieți.

Învățăm a fi oameni frumoși și harnici de la Măria Sa Natura, de la privighetoare și albină

 Învățăm a fi oameni frumoși și harnici de la
Măria Sa Natura, de la privighetoare și albină

Rareori ne-ntrebăm: ,,Pentru ce m-am născut?

Și în tot acest timp ce folos am adus?”

Viața este o clipă… Și alte căi nu-s...

Doar regretul rămâne: ,,De ce n-am făcut?

O, de ce nu vedeam eu reale valori?”

Permanent ne gonim după aur și bani...  

Nu băgăm noi de seamă – suntem muritori...

Nu ar fi un păcat să zvârlim bunii ani

Pentru-un fleac? Dar natura... Ea va fi, a fost, este

Prosălvită, cântată de asemeni poeți

Ca Brătescu-Voinești, Romanciuc, Eminescu...

Și ea are virtute, ce voi nu aveți...

Spre regret, nici chiar eu nu le am... De exemplu,

Pentru unii ea este un loc de gunoi,

Pentru alții – un loc de a duce război...

Pentru oameni de artă natura-i un templu.

Ea din plin ne oferă... Însă noi doar luăm;

Noi furăm, nimicim – nu-i întoarcem nimica...

Oare nu-i mai frumos de la ea să-nvățăm?

Să luăm viața lentă noi de la  furnică.

Uneori mă întreb: pentru ce ne grăbim?

Ce s-obținem noi vrem prin asemenea grabă?

Noi fugim și fugim... iară când ne oprim –

Anii vieții s-au scurs... Iar efortul... degeaba!

 De la privighetoare eu aș învăța

Mai profund să-nțeleg, ce înseamnă Arta...

Iar albina în zori cred că-mi va arăta

O familie strânsă, ce n-o rupe nici moartea...

Lumea poate să nu fie bună oricând,

Poate fi ea și crudă, uneori – foarte dură...

Însă cum să urăsc eu meleagul meu sfânt?!
N-aș putea să n-ador eu această Natură!

Sunt o fire romantică. Primăvara ador,

Și îmi place să strâng viorele...

Să-aud foșnetul frunzei, doina cea de izvor –

În aceasta constă și valorile mele...

După geam chiar acum cântă o păsărică...

Vântul de primăvară mă mângâie lin

Pe obraz... Este cald... Știu că pentru nimica

N-aș schimba eu în lume acest neam și destin...

De-aș avea eu o șansă să mă nasc încă-o dată;

De-ar grăi Cel-de-Sus: ,,Soarta tu o alegi!’’

Jur, că n-aș prefera eu o țară bogată

Ca să-mi fie o patrie… Codrii cei verzi,

Nistrul nemărginit, Prutul, via cea deasă

Și pământul cel cald, vechi pământ strămoșesc,

Rădăcinile mele – aceasta mi-i casa!

Ca pe ochii din cap, foarte mult o iubesc!

Mi-a șoptit o frunză...

Mi-a șoptit o frunză...

-Ți-ai pus vreodată întrebarea –

O frunză mi-a șoptit –

Cam ce valoare viața are? –

Rămasem eu uimit:

-De unde știi tu, biată frunză,

Cât viața mi-ar costa?

-Știu, chiar de asta te amuză –

Atunci îmi spuse ea.

-Voi nu știți ce se-ntâmplă mâine,

Iar zilele se scurg,

Exemplu drept ia-mă pe mine:

Un an doar eu parcurg

Și cad în praf fără de milă

Căci totu-i trecător,

Și viața ta este fragilă,

Și tu ești muritor...

Tu nu știi – va veni năpasta?

Ori cât ai de trăit?

Doar când vei înțelege asta,
Vei fi tu fericit.